un stranut..

traiesc de cand ma stiu in bucuresti si am relationat cu toate tipurile de oameni, sau doar imi place sa cred asta, dar nesimtirea si indolenta unora parca pune capac cateodata. doar sa-ti aduca aminte ca traiesti in capitala romaniei, membra a uniunii europene. ma trezesc la 7 a.m. cu gandul la ce frumoasa poate fi ziua pe care tocmai am inceput-o. imi beau cafeaua, gandindu-ma la ce probleme mai am de rezolvat, ce facturi mai am de platit, si incerc sa ma imbrac, niciodata adecvat cu vremea de afara..daca e cald, eu ma imbrac gros, si daca e frig, eu ma imbrac subtire…pentru ca niciodata nu ma pot adapta! in sfarsit plec de acasa si dupa 10 minute de mers prin glod, pentru ca asa arata mai nou cartierul meu…zici ca a fost atacat de trupele rusesti intr-un razboi si acum sta in convalescenta, sa se refaca…nici decum! primarul, care este, a binevoit sa inceapa niste lucrari de reconditionare a canalizarii si a tevilor de gaz metan, negandindu-se ca nu v-a avea bani suficienti sa le termine…sau le-a inceput, pentru a le termina in urmatorul mandat..daca va mai exista urmatorul mandat! in fine, intru in metrou si ce sa vezi, metroul care urma sa ma duca la facultate, tocmai a plecat. l-am pierdut, iar acum trebuie sa astept unul, care banuiesc ca va fi mult mai plin decat precedentul, pentru ca deja este 7:30 si lumea se grabeste sa ajunga unde are treaba.  nu trec mai mult de 3 minute si metroul vine, spre surprinderea mea nu este foarte plin, dar are salasluit in adancul lui, exact la usa unde te urci tu, un aurolac care duhneste a aurolac si a materii fecale, de iti vine sa iti versi matele acolo langa el si sa fugi mancand pamantul, sa iesi la suprafata si sa mergi pe jos pana la facultate! dar daca vei face asta, sigur vei intarzia…asa ca iti tii nasul si te rogi ca trenul sa mearga mai repede decat de obicei si sa deschida aerul conditionat sa mai intre putin aer curat…ajuns la destinatie, te bucuri ca poti respira aer curat, dar te gandesti cu sila ca si maine e o zi, si ca s-ar putea ca maine sa fie mai rau! o zi buna va doresc!

Hei tu! Ce faci? Da, tu! Ce te uiti la mine speriata de parca nu ai fi vazut un om ca si tine? Ai ochii albastrii, de parca oceanul ti-ar fi daruit o picatura din el si parul subtire si negru se unduieste suav in bataile vantului. Dar cel mai mult la tine ma atrag mainile delicate si albe, cu degetele lungi, care acum par obosite ca ale unei pianiste celebre, care tocmai a terminat de cantat la un concert. Care mai e viata ta? Mirarea de pe chip nu ti-a disparut. Nu ma mai recunosti? Sau m-am schimbat asa mult in acesti ani? In sfarsit incepi sa vorbesti. Deschizi gura iar buzele ti se misca lenes, formuland: “Tu esti?” Ti-am raspuns printr-un zambet, iar ochii ti s-au luminat dezvaluind acea frumusete pe care o stiam de o viata.

uai, am ajuns iarasi in orasul meu de suflet! ma simt atat de bine aici, incat nu as mai vrea sa plec deloc. totul e asa de frumos, asa de primitor, incat te pune pe ganduri daca sa te muti sau nu din capitala plina de mizerie in care traiesti zilnic…parca si lumina cade altfel in orasul asta, soarele apune mai incet, parca vrea sa fie admirat, parca stie ca eu sunt aici si ca trebuie sa ma bucur de clipele astea cat mai mult, sa-mi inacrc bateriile pentru cand ma voi intoarce acasa, sa ma relaxez la o cafea conversata cu niste prieteni pe care doream sa-i vad de foarte mult timp si niciodata nu ne-am gasit timp…ba eu am avut probleme, ba ei…dar am reusit, finally, sa ne reunim, ca in the olden days, la o cafea. ce frumos a fost…am mers intr-un local langa podul minciunilor, nu mai tin bine minte cum se numeste, dar genial! muzica boema, mese din lemn vechi, aveau un bar si langa bar era un pian cu coada, imens…mai mai ca vroiam sa ma duc sa cer permisiunea sa cant cele cateva note pe care le cunosc. pe peretele cu pianul aveau un contrabas dintr-un lemn asemanator cu ciresul. foarte frumos! la masa vecina era un copil foarte dragalas, care tinea mortis sa atraga atentia asupra lui, cu toate ca la inceput nu eram in cafenea decat noi si familia respectiva. prietenii mei, care sunt un cuplu deja erau cu gandul la un copil…am zis…ooook! foarte fun! si asta ma duce cu gandul la mine…oare voi ajunge si eu vreodata sa ma gandesc la un copil..uai, cred ca am inebunit, sincer! daca ma intrebi acum daca ma voi casatori vreodata, ti-as spune ferm si convins :Nu:..dar la o a doua gandire, as raspunde, nu stiu! sunt cam inconstant in sentimente si nu pot sa am o idee pe care sa o urmez..pentru ca in fiecare zi ma simt altfel, simt ca am alta energie care nu se completeaza cu cea avuta in ziua precedenta si care ma face sa fiu complet diferit! mda..hai am cam inceput sa aberez si sa o iau razna…nu mai scriu nimic, pentru ca deja e mult prea mult…cred ca efectul asta l-au avut prietenii mei asupra mea…mi-au transmis nebunia ce poate fi cand esti intr-un cuplu…leave it!

ah si ca video of the day…you must look at this, is awesome!

cat este de frumos sa astepti pe cineva o jumatate de ora si dupa acest timp, care pentru tine a zburat si nici macar nu l-ai simtit, sa primesti un mesaj cu “sunt prinsa in trafic”. il consider un mare defect, lipsa de punctualitate si consider ca oamenii care practica asta din ce in ce mai des, prezinta o lipsa de respect fata de persoanele de langa ei. ma intreb daca or avea respect si pentru propria persoana…sau e ideea aia, in mintea lor, cum ca daca intarzii la o intalnire esti superior celui care a venit punctual la ora stabilita…nu, nu esti superior, esti mai imbecil si mai nesimtit! da nu stiu, frate…daca stii ca stai intr-o zona in care traficul este mare si iti ia ceva timp pana sa ajungi la o gura de metrou, pleaca de acasa mai repede, organizeaza-ti timpul altfel, incat sa poti sa te tii de cuvant si sa nu fi injurat de cel care sta sa te astepte. si, bine-inteles, dupa ce am primit mesajul cu pricina, mi-am deschis umbrela, pentru ca astazi a fost o zi dinaia nefericita si ploioasa, si am pus mana pe telefon si am sunat-o pe respectiva, spunandu-i ca eu nu mai pot sta. ea, incearca sa-si ceara scuze pentru ca a intarziat si ca poate ne vedem alta data..yeah, right…neva’! poate dupa ce vei invata sa ajungi punctual la o intalnire, sa ma anunti si pe mine ca ai invatat acest lucru, poate numai atunci, ma mai gandesc! oameni nesimtiti si fara cuvant, care isi bat joc de timpul celor cu care se intalnesc si care mai asteapta sa fie si scuzati…pff, nu as da doi bani pe ei…

zilele trecute am pornit intr-o expeditie de a fotografia locurile frumoase care imi ies in cale in micul paris, capitala mult prea galagioasa si plina de poluare a romaniei. inainte sa plec de acasa m-am asigurat ca bateriile camerei erau incarcate, cardul suficient de gol, pentru a primi o cantitate suficienta de informatie si bine-inteles, buna dispozitie, care nu trebuie sa lipseasca in asemenea momente. m-am intalnit cu o prietena, si ea pasionata de fotografie si ne-am pus pe treaba. soarele era numai bun pentru fotografie, lumina sufienta de care sa profiti si sa te bucuri, norii pufosi, cerul albastru. loc de pornire=t.n.b. as always. ne gandim sa trecem pe la arhitectura. coboram in pasaj, iar la gura de intrare sunt intampinat de un tip punker care imi vorbeste o engleza stricata, cerandu-mi bani pentru nu stiu ce actiune de summit..i-am raspuns ca nu…si la cateva secunde aud in spatele meu un strigat “zgarcitule!”, semn ca nu i-a convenit ce i-am zis..in fine, am fost sfatuit sa nu mai vorbesc cu oameni necunoscuti si dubiosi! si nu o voi mai face…traversam pasajul, si ajungem la fantana din fata facultatii de arhi unde isi incalzeau penele un stol de porumbei..noi repede, scoatem aparatele ca niste mici japonezi si incercam sa prindem o imagine…eu nu, ea da…si inca una frumoasa! ne oprim sa luam un cico, a.k.a cola, care strica dintii si mananca ficatul, dar e bun, daca stai sa te gandesti ca nu traiesti o vesnicie si next stop…arhi..ma asteptam la ceva mai spectaculos, dar spre surprinderea mea, o facultate mai anosta si plictisitoare ca arhitectura, n-am mai vazut…poate ase-ul..:)) ma asteptam la camere shui, scari avangardiste, culori indraznete…si nu am vazut decat o marmura care aduce aminte de perioada comunista si un hol cu niste neoane colorate, de zici k eram in star trek, nu la o facultate. aia a fost interesant, dar se cam pierde in peisajul usor banalizat. iesim, cu un zambet pe fata, gandindu-ne ca facultatea noastra e mult mai interesanta si mai “palpitanta”…only for connoisseurs urmatoarea destinatie a fost lipscani, unde am gasit poate cea mai interesanta casa veche.. o curticica interioara luunga, care se ducea spre o gradina, ne-a intampinat; am intrat in casa scarilor si imediat un miros de vechi, dulce caldut ne-a umplut narile si o lumina obscura ne-a facut pupilele sa se mareasca. imediat ne-am pus pe poze, iar din cauza luminii mult prea slabe am fost nevoit sa lungesc expunerea, dar facand asta fara trepied, totul a iesit blurat, miscat si pierdut in spatiu si timp, asa cum era si casa in care tocmai intrasem…am incercat sa urcam mai sus, dar se auzea muzica..o muzica depravanta despre care nu vreau sa vorbesc acum, poate alta data…ne-am intors jos, am coborat scarile din lemn, care scartaiau usor sub greutatea noastra si am iesit in strada. au urmat clipele de melancolie, imaginandu-ne cat de potrivita ar fi fost casa pentru un scenariu de film de epoca, sau o carte care sa te faca sa o citesti si sa o recitesti…

in zilele de astazi, micii bucuresteni se intalnesc tot mai des in fata teatrului national, la iesirea din pasajul universitate. scarile sunt un loc de refugiu pentru cei obositi, care sunt in asteptarea amicilor, pentru a iesi la o bere, cafea, suc, ceai, whatever… cand te duci in locul ala poti vedea toate tipurile de oameni: de la punkeri, rockeri la oameni stilati care urmeaza sa mearga la intalniri de afaceri, la copii care mananca o inghetata in asteptarea parintilor care sunt prinsi in traficul mult prea infernal din acea zona si de la acea ora de varf a capitalei..si stai sa-i urmaresti, te integrezi printre ei, te asezi pe scari, te incalzesti la soare, iti bagi castile in urechi, setezi playerul pe melodia primita de la un prieten si de care nu te mai saturi sa o asculti. urmaresti cum oamenii preocupati de grijile lor marunte se plimba prin fata ta, cum unii se impiedica de o piatra de pe jos, care sta parca inadins acolo, asteptand momentul prielnic, pentru a face un om mai cu capul in nori sa revina cu picioarele pe pamant. iti dai seama ca traiesti intr-o lume mica, pentru ca, vrei nu vrei, este inevitabil sa nu te intalnesti cu o persoana cunoscuta. prin minte iti trec viziuni ale unor amintiri, timpuri trecute, traite cu placere, care te fac sa zambesti usor. nu esti fumator, dar parca ti-ai aprinde o tigara si ti-ai dori sa o savurezi acolo, in locul ala plin de lume, in care ti-ar place sa te pierzi…sa tragi cu sete din ea, pana la ultimul fum, sa o arunci pe jos si sa o calci cu varful tenisului, stingand din ea tot ceea ce a fost si a ramas..sa expiri fumul si sa ti se proiecteze in cap, ultima fotografie pe care ai vazut-o…o floare de dimensiunea unei unghii de la degetul mic atat de delicata, incat iti imaginezi ca daca tu ai fi fost fotograful, ti-ar fi fost frica sa o pozezi, sa nu-i faci vreun rau…Asa e viata, asa sunt oamenii, trec, vin, pleaca, se intorc…dar tu ramai acolo, urmarindu-i si gandidu-te daca tu esti exact ca ei, in lumea ta mica…

cum se bea cafeaua in ziua de azi? cu zahar, fara, o bei pana la fund, sau lasi tacticos in cana ultimele picaturi, pentru ca asa se face in inalta societate? mie de exemplu imi place nici prea dulce, dar nici prea amara, cateodata simpla, cateodata cu lapte sau frisca… imi place sa o beau in intervalul 3-5 pm, dupa o masa copioasa, uitandu-ma cand am timp la un film, sau stand pe scarile facultatii si privind melancolic lumea cum se grabeste sa nu intarzie la orele programate in orar. imi place atunci cand beau o cafea sa stau si sa ma gandesc, sa-mi fac planuri, sa-mi organizez agenda, sa privesc umbrele cum se proiecteaza pe asfaltul incalzit de soare, sa privesc norii pufosi care plutesc deasupra mea si cerul de un albastru in care m-as putea ineca. dar imi place sa savurez cafeaua de dupa amiaza si intr-o zi ploioasa, stand langa un geam si privind picaturile de ploaie cum spala tot in calea lor, cum cad grabite pe pamant, cum isi sfarsesc viata mult prea scurta… daca stai sa analizezi, exista mai multe tipuri de cafea..de dimineata, neagra, amara, fierbinte, menita sa te scoale din morti. apoi aia pe care o savurezi pentru ca e bunaaaaaaaa in sine, pentru ca te prinde in mrejele aromei si nu-i rezisti. apoi cafelele cu prietenii, “conversate”, descantate, prelungite dincolo de marginile cestii. apoi cafeaua aia speciala, cu el, cu ea… aia e fara cuvinte…imi amintesc ca am intrat intr-o cafenea cu un prieten si am comandat o decaf..reactia lui a fost “atunci de ce mai bei cafea”…iar eu dupa o scurta pauza, i-am raspuns “de amorul artei”…sau de aroma artei, dupa preferinta.. sa bei cafea e o arta in sine, daca nu o bei din necesitate..e un lucru foarte boem o ceasca de cafea savurata la momentul protivit, cu persoana potrivita si cu o conversatie savuroasa de care iti aduci aminte cu toate ca a trecut mult prea mult timp de atunci. cafea filtru/ibric, espresso, irish coffee, nu conteaza atata timp cat este savurata cum trebuie. mai este si mirosul care trebuie apreciat la o cafea inainte ca ea sa-ti inunde papilele gustative cu aroma ei imbatatoare..el trebuie sa fie suficient de subtil pentru a anticipa aroma si calitatile cafelei. in speranta ca nu v-am plictisit atat de tare incat sa nu-mi mai cititi si celelalte posturi va las cu gandul la urmatoarea cafea pe care o ve-ti bea si pe care, probabil o ve-ti aprecia cu o picatura mai mult..